Satul si oamenii lui

Istoric

Casele din sat erau aşezate majoritatea de o parte şi de alta a văii şi de puţine ori izolate pe una din proprietăţile ţăranului („grădina Băbuchii”, „la Părău”, pe „Stănuc” etc.). În general gospodăriile aveau curţile închise cu garduri din nuiele de răchită, alun, carpen sau din lese, iar cei mai săraci nu aveau gard deloc sau acesta era din spini. În curte se intra pe o poartă de regulă din acelaşi material cu gardul. Casele au fost până târziu construite din piatra şi lemn, fără fundaţie, cu o cameră iar mai târziu cu o tindă şi o cămară acoperite cu paie de grâu, secară sau trestie, îndesate bine şi legate cu nuiele. Datorită meterialelor folosite la construcţia caselor, acestea erau uşor distruse prin incendiere mai ales de hoardele turco-tătăreşti.

Piatra, ca material de construcţie aflat din abundenţă pe teritoriul localităţii în partea de nord a acesteia, apare la casele făcute începând din sec. al XVIII-lea mai ales la conacele nobililor din sat şi spre sfârşiul secolului al XIX-lea la ţărani. Casele erau cu înălţimi reduse iar ferestrele de mici dimensiuni. Principalele obiecte din casă erau:

  • un cuptor de mici dimensiuni, lipit cu lut, pentru încălzire şi prepararea mâncării;
  • spaţiu pentru dormit, numit după cuptor, pentru a fi cât mai aproape de sursa de căldură unde dormeau de regulă copiii;
  • un lădoi (laviţă) pentru şezut în care se puteau aşeza şi o parte din haine;
  • patul în care dormeau proprietarii casei acoperit cu un lepedeu din cânepă şi un ţol din lână;
  • o masă simplă făcută din câteva scânduri prinse de cele mai multe ori pe pari înfipţi în pământ;
  • stelajele, aşezate de regulă după uşă, locul unde se păstrau vasele cu apă şi alimentele

Casa părintească rămânea celui mai mic dintre fii, care era obigat să-şi întreţină părinţii şi să contribuie la construirea caselor fraţilor mai mari. La moartea „capului familiei” patrimoniul familiar se împarte între fraţi, dar au fost şi cazuri în care urmaşii au convenit să rămână mai departe în indiviziune formând un fel de asociere.

Îmbrăcămintea, în majoritate, era confecţionată în gospodăria proprie. Bărbaţii purtau cămaşă de cânepă cu mâneci lungi, destul de simplă, cu doi-trei nasturi, şi pantaloni tot din cânepă, largi şi lungi până la o palmă de pământ, foarte asemănători cu cei ai zonei Lăpuşului de astăzi. Peste cămaşă purtau „un laibăr” din pănură sau pieptar din piele de miel. Pe cap purtau pălării de paie sau de pănură. Iarna peste hainele de sărbătoare, care erau lungi, purtau „sumane”. Femeile purtau rochii lungi, largi şi strânse la mijloc, iar cămăşile albe cu „pumnuşei”. Peste rochie fetele purtau o „zadie” (un şorţuleţ) intens colorat iar pe cap năframă. Peste cămaşă, ca şi bărbaţii, purtau laibăr şi în zilele friguroase „sumane”.