Obiceiuri si datini de munca

Sezatoarea

Şezătoarea începea după lăsatul secului de Crăciun se întrerupea pe perioada sărbătorilor şi continua în perioada dintre Bobotează şi postul Paştilor, timp în care se organizau nunţi şi alte evenimente. Şezătorile aveau uneori şi scop de întrajutorare, se rosteau ghicitori, zicale, proverbe, se cânta sau înaintea Crăciunului învăţau colinde discutând amănunţit despre buna pregătire a sărbătorilor.

În sat în unele zile se desfăşurau şezători în mai multe locuri în funcţie şi de vârsta fetelor care participau. Pe afinităţi se întălneau şi feciorii care formau grupuri şi mergeau la una din şezătorile din sat, unde erau aşteptaţi cu nerăbdare de fete. După intrarea în casă şi discuţii mai mult banale, un fecior pe „neobservate” fura fusul unei fete dragi lui cu care iesea afară. Fata mergea după fus şi după o împotrivire, mai mult de formă, se lăsa sărutată. După câteva discuţii şi îmbrăţişări, băiatul intra în casă şi trimitea afară un alt băiat nominalizat de fată, pe urmă fata intra în casă şi trimitea afară fata cerută de băiat. Acest procedeu continua până ce toţi din şezătoare, unii de mai multe ori, ajungeau la aşa zisele „goloande”.

Şezătorile se desfăşurau într-un loc anunţat din timp, iar gazda înştiinţa feciorii în cazul în care aceştia nu se informau singuri de mersul şezătorilor. Niciodată în şezători nu se coseau cămăşi, piptare sau sumane, această operaţie făcându-se în mod individual de fiecare fată în casa proprie.

În cazul şezătorilor de întrajutorare, munca era abandonată la intrarea feciorilor în casă, care avea loc spre sfârşitul şezătorii. Pe o spată sau pe o farfurie fiecare fată îşi punea o jumară de porc (bucata rămasă după topirea grăsimii de porc) şi chema o pisică ca să mănânce jumările. Se credea că la fata la care îi mănâncă pisica jumările, avea să se mărite prima în acel an. În câşleji tinerii erau însoţiţi de muzicanţi care dădeau tonul deschiderii jocului. Multe dintre fete învăţau paşii de joc, iar altele jucau pentru prima dată. Şezătorile desfăşurate până prin anii ’50 constituiau mijloc de petrecere plăcută a timpului în nopţile lungi de iarnă, de derulare a unor obiceiuri şi de învăţare a unor deprinderi de viaţă şi de muncă, de multe ori o formă de întrajutorare a oamenilor.

Claca

Claca este un obicei popular în cadrul căruia printr-o muncă colectivă se întrajutora comunitatea. Când activitatea pe care un sătean trebuia să o întreprindă depăşea puterea de muncă a familiei, se organiza o clacă la care îşi chema de regulă vecinii şi rudele. Clăcile se făceau într-o zi de sărbătoare de o importanţă mai mică sau de cele mai multe ori duminica pentru a participa mai multă lume. Claca era de fapt un schimb de servicii reciproce ivită din spiritul de întrajutorare ce au caracterizat locuitorii comunităţii.

Cea mai frumoasă clacă era claca secerişului. Marile gazde care aveau nevoie de mai multe braţe de muncă pentru terminatul secerişului puneau la dispoziţie şura care era largă şi plătea ceteraşii pentru minim două jocuri. Tizeşii, care se ocupau cu angajarea ceteraşilor, mobilizau tinerii să participe la clacă. Fetele şi cei mai tineri erau cu secerile, iar feciorii mai mari legau snopii de grâu, secară, orz sau ovăz şi le clădeau în clăi în formă de cruce. O claie avea cincisprezece snopi din care patrusprezece în formă de cruce iar al cinsprezecelea în vârf numit „popă”.

La amiază gazda aducea mâncare şi băutură, iar seara toţi clăcaşii veneau acasă la gazdă şi începea jocul. La terminatul secerişului se făcea cununa, fetele trecând prin sat alături de feciori în cântece şi voie bună fiind udaţi cu apă de oamenii care priveau din curţile caselor. Prin calcă se făcea, până la apariţia batozelor, îmblătitul grâului. Îmblătitul se făcea cu „îmblaciul”, „maiul”, o unealtă agricolă din lemn cu ajutorul căruia se realiza separarea boabelor de grâu. La adierea vântului grâul era „dires” de pleavă după care se aşeza în „sâsâiac” (ladă) pentru păstrarea până la o nouă recoltă.