Indeletnicirile oamenilor

Apicultura

Creşterea albinelor, o veche îndeletnicire a locuitorilor satului s-a făcut atât datorită obţinerii de produse apicole cât şi acţiunii de polenizare a plantelor şi pomilor fructiferi asigurânduse însemnate sporuri de producţie. Prima atestare de creştere a albinelor în localitate datează din 1553. După 1800, apicultura s-a dezvoltat considerabil, cei ce se ocupau cu creşterea albinelor colectau atât propolisul, nectarul şi polenul cât şi ceara produsă în stup. Coşniţele folosite pentru mult timp în apicultură erau confecţionate din nuiele de răchită sau de alun, peste care se aplica o tencuială de pământ amestecat cu bălegar în care puteau îngropa paie sau fire de trestie. O coşniţă bună de iernat avea 20-25 kg greutate. Stupii simplii de la început, fie ei trunchiuri de copac scobite sau coşniţe construite, aveau fagurii ficsi care după extragerea mierii nu puteau fi refolosiţi. Apariţia stupilor sistematici, cu rame mobile au făcut posibilă intervenţia omului în cuib şi folosirea raţională a tuturor produselor apicole. Creşterea albinelor era ocupaţia secundară de multe ori de plăcere, dar care prin produsele sale era aducătoare de venit. Apicultura s-a dezvoltat având în vedere flora diversă de care am beneficiat tot timpul: salcâmul, teiul, murul, măcieşul, pomii fructiferi, ierburile fâneţelor etc. şi clima de aici.

Pomicultura

Solul şi expunerea sudică a dealurilor Dâmbul Rotund (Kerkmezo) şi Şolea au făcut ca locuitorii să se ocupe de cultivarea pomilor fructiferi, fie ei meri, peri, cireşi şi pruni cu multe sute de ani în urmă. Cultura, mai ales a merilor şi prunilor, a fost făcută cu multă pasiune, multe dintre soiurile tradiţionale
cum ar fi ponice, pătule, creţe se mai păstrează şi azi răzleţe prin grădinile oamenilor. Ulterior au pătruns câteva soiuri din străinătate care însă nu s-au adaptat în totalitate condiţiilor de climă şi au dat livezi slabe, îmbătrânite înainte de vreme şi cu producţii mici şi de calitate inferioară.

Poamele erau utilizate şi ca resurse alimentare pentru propriul consum, dar constituiau şi o marfă de schimb cu satele vecine. Prunii şi merii erau cultivaţi şi intercalat cu culturile agricole, de obicei pe marginile grădinilor dar şi în culturi excusive pe pantele însorite sau prin fâneţe. Nucul a fost şi el cultivat cu insistenţă în special în vie.
Cultura pomilor a fost extinsă şi după asimilarea în zonă a tehnologiilor de distilare pentru obţinerea alcoolului. Culese toamna târziu, atât prunele cât şi merele, după zdrobire, erau lăsate o lună sau două în funcţie de temperatură afară să dospească şi să facă „pod” în ciubere sau căzi de diverse volume şi apoi duse la cazan ca borhot. Ţuica (horinca) propriuzisă se făcea printr-o distilare de două ori pentru a fi mai tare şi mai limpede. Din prune se prepara aproape la fiecare gospodărie „silvoizul” (magiunul), care pus în oale mari de lut era hrană importantă peste iarnă alături de prunele uscate, consumate direct sau fierte. Silvoizul se făcea în căldări de aramă de una până la două mierţe montate într-un cuptor făcut în pământ, în care se învârtea cu un instrument de lemn ca să nu se prindă prunele de fund şi ca să se omogenizeze magiunul.